ESSAYS, INTERVIEWS & REVIEWS
______________
Hans Theys
Paradisul Regăsit
Despre picturile Simonei Mihaela Stoia
Puține picturi sunt la fel de autonome ca lucrările Simonei Mihaela Stoia (n. 1982). Ele nu fac trimitere vizibilă la istoria artei, nu sunt susținute de un discurs imediat recognoscibil. Ea pare să-și fi inventat propria formă, cu propria ei lume a culorilor, propriile ei compoziții, propriul ei joc cu texturile. Dacă vrem să învățăm ceva despre aceste picturi, trebuie să trăim cu ele, să le privim, să încercăm să ne dăm seama cum au apărut. Cunoștințele despre viața artistului sunt inutile. Totuși, astfel de cunoștințe ne pot face să simțim opera într-un mod diferit și chiar să o explicăm.
Pictorița și-a petrecut copilăria într-o regiune muntoasă din România, unde oamenii încă trăiau din pământul pe care îl cultivau singuri. A fost înconjurată de animale, copaci, arbuști, flori, păduri, munți, ceruri, nori, vânturi și lumină solară schimbătoare. Lucrurile aveau încă un gust. Animalele aveau încă nume. Plantele aveau o istorie. Când recolta porumb împreună cu bunica ei, trebuia să lase neatinse ultimele două rânduri ale câmpului. „Asta e pentru animale”, spunea bunica.
Astăzi, Stoia este încă înconjurată de animale și plante: o grădină de legume, plante aromatice, lămâi. Merge des la plimbare. Îi plac pădurile. Spre deosebire de mulți oameni, care plâng Arcadia ruinată sau evaporată a tinereții lor, ea o poartă cu ea, o aduce la viață din nou și din nou: se plimbă, plantează, gătește, citește, pictează.
Întâmplător, tocmai am vorbit cu ea la telefon. Mi-a spus că ieri a vizitat un fizioterapeut, o femeie care i-a manipulat o parte a corpului și apoi a lăsat-o singură timp de zece minute repetând acest lucru timp de două ore. În timpul pauzelor, Stoia a început să mediteze și și-a amintit brusc că Joan Mitchell iubea patinajul. „Dintr-o dată am patinat și eu”, a povestit ea
ea, „patinam si patinam”. Se întâmpla cu adevărat. Pot să vă spun cu ce eram îmbrăcată. Aveam patine albe și pantaloni albastru deschis. Albastru foarte deschis, aproape alb. Geaca mea era foarte groasă și moale, chiar mă gândeam că mă va proteja dacă voi cădea. Am simțit aerul rece
în față, totul strălucea. Apoi am ajuns la o casă mică. Zăpada-mi scârțâia sub cizme. Înăuntru mă aștepta Oprah Winfrey. Am vorbit despre culorile zăpezii. A fost foarte plăcut. Avea un bucătar particular. Am luat prânzul împreună. Mâncarea a fost delicioasă”
Picturile lui Stoia sunt aventuri cromatice cu structura naturilor statice și a peisajelor. Straturile de fond aplicate subțire creează o adâncime (uneori atmosferică). Elementele figurative, pe jumătate terminate, evocă imaginea unor grămezi de fructe, a animalelor vânate și a câinilor de vânătoare săritori, umbrite de vârfurile copacilor sau de nori. Aceste compoziții ascund picturi de natură clasică, precum Le Radeau de La Méduse, picturi de gen din secolul al XVII-lea sau scene de vânătoare baroce cu grămezi uriașe de mistreți sau de cerbi. În final, există pete de vopsea (aparent) aspre sau aplicate cu generozitate, care adaugă o a treia textură tabloului, arătându-se astfel ca un obiect făcut din vopsea care nu trebuie să reprezinte nimic și nu trebuie să aibă o semnificație, dar care poate însemna ceva pentru noi, cum ar fi un copac, o pădure, un munte, un peisaj sau un animal.
Cel mai specific lucru din lucrările lui Stoia este capacitatea sa excepțională de a crea culori pe care le „vede” în avans. Fiecare tablou are o anumită atmosferă cromatică, care este construită cu ajutorul a sute de culori diferite pregătite individual. Nu vedem un singur galben, roz sau verde, ci zeci de variații care, împreună, evocă o imagine a bogăției, a gusturilor și mirosurilor, a unei lumi fizice în care o piele are un miros și o culoare, poate fi atinsă și simțită. Niciodată nu avem senzația că picturile sunt dezordonate, ceva pare să se întâmple în ele, să crească, să ia ființă. Ca într-o lume intactă, născută dintr-un apetit irepresibil pentru formă.
Montagne de Miel, 16 septembrie 2024